Decembrie 2004. La scoala. In recreatie. Directorul ma cheama la cabinet. Asa facea de obicei cand voia sa ne anunte ca vine in interasistenta.
Bat sfios la usa. Astept sa fiu primita. Intru fara prea mare chef. Nu ma pregatisem chiar ca de obicei. Sincer aveam emotii. Aveam si o lectie despre elemente de geometrie. „Nasol“ zic. Sa vezi ca tocmai azi ma nimereste.
Directorul cu nasul printre hartii; mai bine zis printre Monitoare Oficiale. Citea si se bucura. Imi arata un monitor si-mi spune sa citesc. Imi arunc nerabdatoare privirea peste pagina pe care mi-o indicase. Cautam, cautam, nici eu nu stiam ce, dar cautam cu privirea. Deodata imi vad numele printre randurile de la pagina 10. De ce?! Citesc deasupra chenarului. Medalia “Meritul pentru invatamant clasa I”. Imi fusese dat sa vad ca cineva a recunoscut munca mea si mi-a facut o mare bucurie: o rasplata morala pentru o meserie facuta cu raspundere.
Indata am inceput sa visez. Ce frumos va fi cand o sa ma cheme pentru a-mi inmana medalia! Ce bine ma voi simti cand ma va cunoaste atata lume! Eram mandra. Recunosc. Am multumit directorului meu pentru vestea ce mi-o daduse, uitasem si de interasistenta si dadeam sa plec. M-a oprit sa-mi arate si numele dlui si ne-am impartasit bucuria.
-Stii ceva, doamna Aghinitei? Chiar meriti medalia asta! a spus.
Imi spunea acest lucru un director care nu vorbise cu mine decat printre usi, un an intreg, pentru ca am nesocotit, dispozitia dlui si am inscris pe lista un numar foarte mare de copii. Parintii lor nici nu au vrut sa auda ca nu mai am locuri pentru toti copiii. S-au revoltat cand le-am apus ca nu am voie sa primesc decat 25 si au amenintat ca transfera copiii la alta scoala. Nu i-am lasat sa plece si am inscris 34 de elevi. Lista plina si indaratnicia mea de a nu lasa copiii sa plece din scoala mi-au adus antipatia directorului, dar si medalia ministerului.
Eram fericita atunci la gandul ca numele meu se afla printre altele de seama in Monitorul
Oficial. Asteptam cu fiecare zi sa fiu chemata la o festivitate de inmanare a distinctiei.
Am asteptat asa… mai bine de doi ani. Directorul meu a scris un articol in urma caruia a primit-o. Eu , mai incapatanata, nu am vrut sa ma umilesc pentru un drept al meu. Am mai asteptat un interval de timp.
Intamplarea a facut ca in vacanta sa ma intalnesc cu o persoana cara avea o functie la Bucuresti si nu orice fel de functie. Si nu oriunde… Am decis sa vorbesc cu persoana si sa-i cer sprijin. Am lasat deoparte orgoliul.
Cand s-a informat, a aflat ca de fapt toate distinctiile erau aruncate pe undeva, deoarece se schimbase conducerea si pesemne nu mai insemnau nimic… Alte fete, alte principii. Oricum nu sanatoase. Am fost nevoita sa cersesc. Sa cersesc un lucru pe care il meritam . Se si numea „de merit”.
A mai trecut destul timp pana intr-o zi, cand am aflat ca in sfarsit distinctiile au ajuns la Inspectoratul Scolar Judetean.
Din nou bucurie amestecata cu mandrie. Acum e acum, imi spuneam. Dar imi spuneam degeaba. Tot asa s-au petrecut lucrurile si la nivel de judet. Au mai stat si acolo un timp. Se facusera trei ani de la aparitia vestii in monitorul oficial.
Dupa multe insistente, facute cu rusinea si vinovatia omului care munceste fara a tine seama de culoarea conducerii, intr-o zi bate cineva la usa unei colege si lasa medalia insotita de o diploma pe care colega mea urma sa mi-o dea a doua zi. Mi-a dat-o la usa clasei. Doar eu si ea am vazut.
Incapatanata medalie a circulat doar printre usi, fara teama ca cineva o va strivi vreodata. Buclucasa, sta acum la dos, departe de ochii lumii, asa cum a stat trei ani, din cauza ca cea care a primit-o pe merit s-a incapatanat sa munceasca cu spor si pe vremea dlui Iliescu si pe vremea dlui Constantinescu, si a altor –escu.
