Category Archives: didactice

Parteneriatul rural-urban, modalitate de realizare a schimbului de experiență, de identificare a preocupărilor comune

January 30, 2009

Parteneriatul este una din tendinţele faţă de care şcoala românească se arată astăzi foarte sensibilă. Şcoala de azi nu mai este acea instituţie închisă cu ferestrele spre interiorul curţii, ci una deschisă, sensibilă la problematica lumii contemporane. Prea multe sunt problemele pe care le ridică omenirea, multe sunt problemele ridicate de societatea românească, multe sunt exigenţele care se impun omului capabil de adaptare continuă şi prea puţini sunt factorii care acordă atenţie educaţiei şi formării unor astfel de persoane. Unii nu ştiu cu ce probleme se confruntă omenirea, alţii nu ştiu ce fel de persoane trebuie să facă faţă problemelor apărute în societate ( de natură socială, economică, politică, demografică, etnică,culturală), altora le este indiferent ceea ce se întâmplă cu copiii noştri,alţii nu se pricep,iar cei care se pricep şi vor să facă ceva bun nu dispun de resursele necesare pentru a porni cu dreptul în realizarea noului ideal educaţional.

Tradus prin mobilizarea diferiţilor intervenienţi şi prin suscitarea unor acţiuni în diferite sensuri, parteneriatul pare a fi una din soluţiile ce ar putea contribui la soluţionarea problemelor ce se pot ivi la fiecare pas pe care îl facem spre lumea democraţiei.

Pornind de la simpla circulaţie proastă a informaţiei, de la perceperea diferită a fenomenului educaţional, de la viziunea diferită despre idealul educaţional, de la competenţele calitative diferite şi de la nevoia de a populariza experienţele pozitive şi de a identifica elemente comune instituţiilor şcolare rurale şi urbane dar şi de la ideea că marele absent din mecanismul de parteneriat este elevul, am convenit împreună cu doamna învăţătoare Vajda Georgeta de la Şcoala Coţuşca să derulăm un proiect de parteneriat cu tema”Împărtăşind experienţe”între centrele de cerc pedagogic la care coordonăm activitatea.

De fapt , la nivelul cercului pedagogic au loc de multă vreme astfel de acţiuni dar poate nu am ştiut ce repere să urmărim.

Scopul fundamental al proiectului nostru a fost să-i conştientizăm pe copiii de importanţa pe care o are valorificarea în mod util şi plăcut a timpului liber, acel timp personal, intim, care poate fi atât un prieten atunci când ştii să-l stăpâneşti şi să-l foloseşti în favoarea dezvoltării personale, cât şi un duşman crud atunci când acesta te stăpâneşte.

Am debutat, în derularea proiectului cu un schimb de experienţă la nivel de cerc pe tema cunoaşterii copilului şi a evaluării acestuia în funcţie de evoluţia sa. Am cooptat la această activitate foşti învăţători, foşti profesori şi foşti elevi. Din dorinţa de a urmări evoluţia copiilor proveniţi de la Grădiniţa 3, am invitat şi pe directorul unităţii de învăţământ preşcolar. Am dorit să identific competenţele comune celor patru generaţii de cadre didactice, elemente de diferenţă conceptuală, mod de percepere a fenomenului educaţional actual, elemente ce pot fi preluate şi introduse în activitatea la clasă în condiţiile actuale. Am dorit de asemenea să identific interdependenţa dintre tradiţionalism şi modernism, între concepţia învăţării acasă şi cea a învăţării în clasă, între modul de pregătire al elevilor în program şcolar normal şi cel al elevilor ce învaţă în clase cu program prelungit cu un singur învăţător. Am împărtăşit din experienţa mea în ceea ce priveşte evaluarea la clasa I prin probă practică şi prin probă orală.

Pentru urmărirea atentă a elevilor pe parcursul activităţii demonstrative aceştia au purtat un ecuson cu prenumele lor şi fiecare elev a fost sub supravegherea unui atent observator. La finalul activităţii observatorii şi-au evaluat proprii elevi arătând cum şi-au adus ei contribuţia la desfăşurarea activităţii, cum au răspuns solicitărilor, cum au transferat din cunoştinţele lor în activitatea practică de rezolvare de situaţii problemă.

Schimbul de experienţă pe tema mai sus amintită a constituit primul pas al proiectului de parteneriat iniţiat cu scopul de a cunoaşte preocupările copiilor de la şcoala din mediul rural şi de a le împărtăşi din realizările şi experienţele noastre.

La baza tuturor parteneriatelor pe care le iniţiem cu alte persoane sau instituţii stă parteneriatul cu părinţii deoarece ei sunt cei care suportă costurile tuturor deplasărilor, ei au dreptul de a fi primii noştri colaboratori şi devin cu atât mai conştienţi de necesitatea parteneriatului, cu cât sunt mai implicaţi activităţi de colaborare. Fără acceptul lor nu am putea desfăşura nici una din celelalte acţiuni prevăzute prin planurile noastre.

Pentru realizarea obiectivelor proiectului am convenit să desfăşurăm următoarele activităţi: schimburi de materiale publicitare pentru cunoaşterea unităţilor şcolare participante la proiect, iniţierea şi întreţinerea unei corespondenţe şcolare sub diferite forme (cărţi de vizită, pliante, reviste şcolare, scrisori de prezentare). Scopul acestor corespondenţe este de a identifica preocupările elevilor din mediul rural şi urban precum şi de a constata ce activităţi prioritare au unii şi ce activităţi prioritare au alţii. Aşa am aflat că dacă elevii din sat au ca preocupări prioritare ajutorul oferit părinţilor şi îngrijirea animalelor, iar cei de la oraş au timp de desene animate, de jocuri pe calculator sau de plimbări. Elementele comune sunt jocurile care au chiar şi aceeaşi denumire.

Un rol deosebit de important au concursurile prin corespondenţă. Am propus realizarea unor compoziţii plastice pe diferite teme, expedierea acestora, stabilirea câştigătorilor după criterii proprii şi returnarea lucrărilor cu nominalizarea acestora. Scopul acţiunii a fost acela de identificare a criteriilor în baza cărora elevii din fiecare mediu şcolar (rural sau urban) apreciază anumite lucrări, identificarea elementelor comune exprimării artistico-plastice a elevilor din cele două medii şcolare, comparare unor puncte de vedere exprimate în realizarea aceloraşi teme precum şi observarea diferitelor tehnici de lucru utilizate în realizarea compoziţiilor.

Deoarece cartea ajunge cu mai mare greutate în mediul rural am propus un schimb de carte cu elevii din mediul rural. Ba chiar mulţi elevi din oraş s-au oferit să dăruiască spre amintire cărţi din biblioteca personală copiilor din mediul rural, cu dorinţa ca aceştia să fie buni cititori şi să pătrundă în lumea fermecată a lecturilor. Lângă cărţile din bibliotecă au oferit şi reviste pentru copii („Doxi”, „Luceafărul copiilor”, „Arcadia”, „Octogon”). Scopul schimbului de carte a fost de a incita şi invita în egală măsură copiii din mediul rural la descoperirea frumosului şi la formarea capacităţilor de lectură, în vederea cunoaşterii trecutului nostru.

Deosebit de interesante s-au dovedit a fi expoziţiile itinerante, organizate în cele două şcoli cu produse ale activităţii copiilor (fişe de lucru, caiete, probe de evaluare, desene, obiecte realizate la abilităţi practice, mici jurnale personale sau jucării confecţionate). Elevii le-au putut admira, aprecia şi premia la final. Scopul acestor expoziţii a fost de a identifica preocupările elevilor din cele două medii, de a descoperi tehnici de lucru comune sau obiecte specifice zonei natale. Dacă elevii de la sat au putut admira în aceste expoziţii roboţi, maşini, blocuri, nave spaţiale sau personaje din desene animate, cei din oraş au apreciat lucrări ce conţineau case ţărăneşti, cusături cu puncte diferite, împletituri, iar în desene au dominat grădinile, casele, câmpul. Din conţinutul expoziţiilor, a reieşit faptul că şi unii şi alţii dintre elevi sunt puternic ancoraţi în realitate, cunosc aspectele vieţii şi activităţii în diferite momente, preocupările oamenilor, interesele comune.

Activitatea cu cel mai mare succes în cadrul proiectului nostru a constituit-o suita de manifestări culturale intitulată „La noi la români”, care a avut ca scop contactul direct cu lumea satului sau a oraşului şi realizarea unor achiziţii culturale de valoare, cunoaşterea unor personalităţi născute în veşnicia de la sat, strângerea legăturilor dintre cele două comunităţi şi valorificarea potenţialului educativ existent. Manifestările au constituit adevărate modele de viaţă, adevărate momente de spiritualizare a fiinţei umane şi de cultivare a creativităţii. Elevii şi de la sat şi de la oraş s-au întrecut în a fi actori pentru câteva ore, au schimbat rolurile, au preluat câte ceva din vocabularul celorlalţi, au schimbat cărţi de vizită, şi-au dat autografe, s-au prins de mâini şi au jucat în hora satului, au cântat împreună, iar bucuria a cuprins inimile tuturor celor prezenţi. La aceste manifestări s-a vorbit despre întemeierea localităţilor şi istoricul acestora, s-a făcut schimb de monografii ale celor două localităţi, s-au cunoscut oameni, obiceiuri şi mentalităţi. Elevii de la oraş au aflat cu ce se ocupă locuitorii de la ţară, cum îşi pregătesc lecţiile copiii lor, cum îşi petrec aceştia timpul liber, care este rolul tradiţiei româneşti la sat, au admirat autenticitatea costumelor populare, a datinilor şi obiceiurilor şi vioiciunea dansului.

Am avut ocazia să împărtăşim în egală măsură bucuria, emoţia, curiozitatea şi experienţa de viaţă caracteristică mediului din care provin elevii.

O altă acţiune cu deosebit efect în educaţia elevilor a constituit-o excursia comună organizată de copiii de la şcoala din oraş împreună cu copiii de la şcoala sătească. Elevii au avut prilejul să admire natura înconjurătoare, să observe frumuseţile acesteia dar şi efectele intervenţiei nechibzuite a omului, să evidenţieze rolul pădurii în viaţa omului şi să emită sfaturi pentru protecţia mediului înconjurător. Au făcut schimb de impresii, au formulat reguli, au criticat anumite aspecte neplăcute observate pe parcursul deplasării şi lucrul cel mai frumos a fost că au curăţat locurile de popas pe unde ne-am oprit dând celor mari din preajmă o lecţie de civism infantil. De un interes deosebit s-a bucurat lecţia desfăşurată în natură despre componentele lumii vii în care elevii din cele două medii au avut ocazia să demonstreze capacitatea de a transfera în practică cunoştinţele însuşite în orele de curs. Ne-am ghidat după principiul „natura nu poate fi a cuiva; este a tuturor şi trebuie să o protejăm”.

Ne gândim că prima noastră grijă trebuie să fie crearea unor condiţii de formare cât mai egală posibil, pentru toţi copiii, fie ei din mediul urban, sau din mediul rural.

O semnificaţie mai largă a parteneriatului între cele două medii sociale este aceea de a-i adapta pe elevi la tendinţele culturale ale societăţii şi de a crea o armonizare a aspectelor diferenţiale. Pluralismul conjugat cu egalitatea şi integrarea trebuie aplicat în colaborarea elevilor şi a cadrelor didactice de la sat şi oraş în vederea afirmării idealului formării continue care are deplină încredere în natură, în societate şi în copil.

Bibliografie:

  1. Albu Gabriel – „În căutarea educaţiei autentice”- Ed. Polirom, Iaşi, 2002
  2. Cucoş Constantin – „Pedagogie”- Ed. Polirom, Iaşi, 2002
  3. Şoitu Laurenţiu – „Comunicare şi educaţie” – Ed. Spiru Haret, Iaşi , 1996
  4. Învăţământul primar-nr.2-3/2004 Ed. Miniped , Bucureşti
0 Comments

Pledoarie pentru o educaţie a comunicării

January 14, 2009

Din ce în ce mai des observăm în comportamentul, vocabularul şi manifestările copiilor noştri – cuvinte, gesturi, mimică, ton, încărcate de violenţă. Orice nemulţumire, orice greşeală făcută cu sau fără intenţie, orice vorbă nepotrivită, orice neconcordanţă cu eul frustrat, tinde să se rezolve prin violenţă.

Problemelor complexe şi mai vechi ale lumii li se adaugă acum altele, mai noi, poate mai profunde, poate cu atingere mai mare la personalitate. Este vorba de probleme create de schimbări de ordin demografic, cultural, social, politic, administrativ, religios, teritorial etc. pentru a căror soluţionare se recurge, de cele mai multe ori la forţă, la violenţă, cei implicaţi uitând adesea că mai există şi o cale a tratativelor, una paşnică, civilizată, umană.

Partea rea a acestor probleme este că toate se petrec în prezenţa copiilor, toate li se înfăţişează, într-un mod brutal acestora, iar multe dintre ele au ca protagonişti copiii (supuşi perversiunilor, violaţi, răpiţi, nedreptăţiţi, exploataţi ori pasaţi ca „mingi” de la un părinte la altul).

Totul este un spectacol violent şi dur prezentat copiilor pe stradă, în familie, în grupul de joacă, pe micile şi marile ecrane, în ziare şi reviste. În toate domină vulgaritatea, obscenitatea, violenţa cuvintelor, a gesturilor, a imaginilor, a tonului.

Educaţia are o misiune dificilă în acest context. Ea trebuie să transmită cultura acumulată de-a lungul secolelor pregătind în acelaşi timp un viitor, pentru toţi imprevizibil.

Societatea nouă presupune noi provocări la care, este nevoie de noi răspunsuri, de noi conţinuturi, de noi atitudini şi valori, de noi comportamente.

Se naşte în ritm alert necesitatea unei noi educaţii. Poate că una dintre cele mai necesare laturi ale noii educaţii este educaţia pentru comunicare, având în vedere faptul că procesul de comunicare este un proces complex, unul continuu, ireversibil, reciproc, cu influenţe atât în domeniul cognitiv cât şi în domeniul afectiv şi cel relaţional.

La vârsta micii şcolarităţi elevii alunecă uşor spre partea rea a lucrurilor, capacitatea lor de a discerne între bine/frumos şi rău/urât fiind redusă.

Este imperios necesar să apelăm la forul interior al fiecăruia dintre noi, la sensibilitatea tuturor adulţilor, pentru a ne îngriji de inocenţa copiilor noştri, pentru a nu le afecta copilăria supunându-i, parcă cu voia noastră, unui proces de maturizare înainte de vreme, unui proces de dezumanizare, de desensibilizare, de percepere greşită a realităţii în care trăiesc şi mai ales de alterare a armoniei personalităţii lor.

Educaţia pentru comunicare trebuie făcută la toate nivelele, în toate formele cu toţi factorii. Ea trebuie să aibă ca obiective atât cunoştinţele, atitudinile şi valorile, priceperile, competenţele, cât şi formarea modelelor comportamentale.

Referindu-mă la obiectivul „cunoştinţe”, consider că educaţia pentru comunicare trebuie să se axeze pe: însuşirea unui vocabular de bază, necesar în orice situaţie de comunicare (un vocabular literar, select, adecvat vârstei şi statului de elev), utilizarea tuturor formelor de comunicare a unui mesaj până la înţelegerea deplină şi corectă a cestuia, stabilirea unor reguli şi metode în baza cărora trebuie realizată comunicarea (de ce nu şi a unor standarde), evidenţierea unor particularităţi ale diferitelor structuri comunicaţionale, precum şi însuşirea unor elemente de cultură tehnică referitoare la noile mijloace de comunicare (utilizarea, dar mai ales modalităţi de selecţie a conţinuturilor ce se pot transmite prin intermediul acestora).

Competenţa comunicativă a şcolarilor mici se formează treptat, deoarece procesul de comunicare este unul complex şi se supune stadialităţii. Limbajul ca instrument al comunicării trebuie transformat, la această vârstă, dintr-un limbaj spontan în unul corect, coerent, nuanţat în funcţie de specificul comunicării, un limbaj cu ajutorul căruia să se poată transmite idei, gânduri, sentimente, atitudini şi să se poată modifica în bine diferite comportamente.

De aceea este nevoie să reflectăm la atitudinile şi valorile reprezentative specifice pentru o educaţie a comunicării. Este vorba atitudinea faţă de calitatea diferitelor mesaje, de evitarea unor mesaje incoerente, de evitarea vulgarizării limbajului utilizat de adulţi, de evitarea redundanţei verbale. Este necesar de asemenea să ne ferim de mesajele fără reciprocitate, de acele mesaje care generalizează monotonia, să ne asumăm responsabilitatea cuvântului rostit (gândindu-ne mereu la consecinţele comunicării) şi să evităm, pe cât posibil, conştiinţa neangajării.

Trebuie să ştim cu toţii că a comunica eficient înseamnă a influenţa gândirea, simţirea şi comportamentul, iar competenţa comunicaţională poate fi influenţată de:

  • experienţa relaţionării umane;
  • cunoaşterea particularităţilor psihologice individuale;
  • însuşirea particularităţilor culturii partenerului de dialog;
  • capacitatea de a sesiza şi descifra mesajele non-verbale.

Preocuparea pentru educaţia comunicării trebuie să se concretizeze în formarea unor priceperi printre care cele mai importante pot fi: însuşirea unor coduri de comunicare noi, diferite de cele de până acum, capacitatea de a analiza multitudinea de mesaje sub diferite aspecte ale acestora, priceperea de a utiliza forţa tăcerii pentru că omul comunică cu toată fiinţa sa, comunicarea însemnând totalitatea proceselor prin care o minte poate să o influenţeze pe alta, iar pauzele din comunicare trebuie auzite şi mai ales interpretate.

Formarea de priceperi vizează şi profunzimea întrebărilor precum şi provocarea acestora dar şi construirea unui scut de apărare în faţa exploziei informaţionale. În acest sens e bine să accentuăm exerciţiul de formulare a unor întrebări deschise, de extindere în vederea provocării la comunicare.

Educaţia pentru comunicare are ca obiectiv şi formarea anumitor competenţe specifice cum ar fi: capacitatea de a recepţiona şi prelucra diferite mesaje, capacitatea de exprimare cu mijloace proprii a unui mesaj, capacitatea de adâncire a unor cunoştinţe, de creare a unor perspective şi de dezvoltare a capacităţii de reflecţie (ca o formă de comunicare intraumană). Această latură a noii educaţii presupune şi formarea competenţelor de comunicare orală dar şi cea de folosire a altor suporturi cu intenţia de a realiza comunicarea (limbajele audiovizuale, figurative şi chiar statice).

O educaţie corectă pentru comunicare presupune şi existenţa unor modele comportamentale. Este poate aspectul cel mai important deoarece canalele şi informaţiile pot fi utilizate raţional, pot fi selectate în funcţie de calitatea mesajelor transmise în aşa fel încât să se evite violenţa din atitudini, pornografia din imagini şi vulgaritatea din limbaj.

Deoarece orice act de comunicare umană produce efecte care nu trebuie confundate cu răspunsurile celui ce a receptat mesajul, este necesar să avem în atenţie o etică a comunicării. Normele etice trebuie să împiedice alterarea comunicării, efectele negative ale acesteia printr-o selecţie judicioasă a mesajelor, a canalelor, a emiţătorilor, a orelor la care se transmit, a formelor de comunicare, totul având rol reglator, de optimizare a procesului de comunicare şi de educare în acest sens.

Dacă emiţătorul ştie: să mânuiască atent cuvântul, însoţindu-l de non-verbal şi para-verbal pe măsură, să-şi regleze conţinutul în funcţie de vârsta şi particularităţile psihice şi culturale ale auditoriului, dacă-şi asumă responsabilitatea celor emise, dacă pune accent pe atitudini şi valori, pe competenţe şi priceperi specifice erei noi, are şansa să devină modelul comportamental, spre care elevul poate tinde prin imitaţie, dar şi prin convingere în vederea formării unei conduite comunicative proprii corecte. Cum fiinţa umană comunică cu întreaga sa fiinţă,o educaţie corectă pentru comunicare va duce la eliminarea din vocabular,din gesturi, din atitudini şi comportamente a tuturor aspectelor negative înlocuindu-le treptat cu gesturi alese, vocabular pe măsură, atitudini corespunzătoare şi comportamente dictate de convingerea că nu orice limbaj sau comportament din cele pe care le vedem pe stradă, la cinema sau la televizor se potriveşte cu statutul de şcolar.

Rămâne la latitudinea celorlalţi factori ai educaţiei să decidă care dintre laturile noilor educaţii este mai importantă, care se potriveşte mai bine şcolii româneşti de astăzi, societăţii în care trăim, culturii şi civilizaţiei noastre, concepţiei, valorilor pe care le respectăm.

Bibliografie:

  1. 1. Miege Bernard, „Societatea cucerită de comunicare”, Iaşi, Ed. Polirom, 2000
  2. 2. Iucu Romiţă, „Instruirea şcolară”, Iaşi, Ed. Polirom, 2001
  3. 3. Stanciu Mihai, „Reforma conţinuturilor învăţământului. Cadru metodologic”, Iaşi, Ed. Polirom, 1999
0 Comments

O modalitate simplă de lucru pentru o evaluare complexă

December 30, 2008

Introducerea disciplinei „Cunoaşterea mediului înconjurător” la clasa I începînd din anul şcolar 2003/2004 a generat/determinat la început discuţii legate de vârsta copiilor, de lipsa manualelor suport sau de oportunitatea începerii studiului acesteia, uitându-se că programa pentru învăţămîntul preşcolar cuprinde un astfel de domeniu.

După o lecturare atentă a programelor pentru grădiniţă şi clasa I, ne-am convins că acest lucru reprezintă de fapt o continuare a formării unor deprinderi şi capacităţi, a unor abilităţi şi atitudini, o modalitate de satisfacere a curiozităţii şi intereselor copiilor.

Cine a realizat programa la clasa I şi a lucrat pe un curriculum extins, se poate mândri cu rezultatele obţinute.

Redau mai jos un exemplu de activitate de evaluare cumulativă la această disciplină. Am ales pentru activitatea mea tema „Lumea vie”, considerând-o o temă vastă, dar uşor de realizat dacă ai urmărit programa pas cu pas şi ai mai făcut ceva în plus.

Întâmplarea a făcut ca, în calitate de responsabil de cerc pedagogic, să organizez un schimb de experienţă cu învăţătorii dintr-un alt centru pedagogic, din mediul rural.

Mi-am conceput activitatea în manieră interdisciplinară, bazată pe strategii euristice, activ-participative şi pe valorificarea experienţelor cognitive ale elevilor.

Mi-am propus ca forme de organizare alternarea lucrului frontal, cu cel individual şi în grupuri. Ca instrumente de evaluare am ales proba practică, proba orală şi observarea sistematică. În sala de clasă am „proiectat” o expoziţie ce urma să fie vizitată în două etape. Nici un exponat însă nu era la locul potrivit. Ba mai mult, componentele lumii plantelor erau amestecate, răsturnate, rupte ori smulse, simulând un mini-dezastru natural. Totul se afla bine ascuns în spatele cortinei.

Elevii au intrat în sala de clasă fără a şti despre ce este vorba. Învăţătorii prezenţi au fost rugaţi să-şi aleagă un copil pe care să-l observe de-a lungul activităţii.

Lectura câtorva proverbe a probat selectivitatea atenţiei elevilor precum şi distributivitatea acesteia. Deoarece curiozitatea lor era de nestăpânit, le-am spus că pe parcursul orei vor conduce oaspeţii la vizitarea expoziţiei organizată în clasă.

Captarea atenţiei am realizat-o prin invitaţia adresată intîi elevilor.

La ridicarea cortinei copiii au rămas uimiţi: totul era în dezordine. Un murmur puternic a străbătut sala şi o tăcere s-a lăsat apăsătoare.

A fost momentul când atenţia era trează şi acest lucru m-a determinat să-i îndemn la a enunţa obiectivele lecţiei. Au găsit cauze ce puteau provoca nenorocirea şi au enumerat obiectivele operaţionale ce trebuiau realizate(să alegem, să ordonăm, să recunoaştem, să ştergem etc.)

În continuare, pentru a evita dezordinea, s-au constituit, prin tragere la sorţi, mai multe grupe. Fiecare grupă a primit o sarcină de lucru.

Ex:

  • grupa 1 – selectarea fructelor;
  • grupa 2 – selectarea şi adunarea florilor;
  • grupa 3 – sortarea buruienilor;
  • grupa 4 – plantarea pomilor;
  • grupa 5 – denumirea şi gruparea legumelor;
  • grupa 6 – recunoaşterea plantelor de cultură;
  • grupa 7 – ştergerea urmelor dezastrului.

Fiecare grupă a ales ceea ce trebuia şi a aşezat exponatele sub etichetele corespunzătoare. Liderii au prezentat rezultatele, s-au făcut aprecieri, comentarii, s-au dat sugestii de către membrii grupului mare. Au fost antrenate toate simţurile şi toate procesele psihice la realizarea obiectivelor operationale ale lecţiei.

Un moment de relaxare s-a petrecut cântând cântecele şi recitând poezii, cu profund caracter educativ (Popas, Glasul naturii, Supă de zarzavat, Prietenă ne e natura, Drumul bobului de grîu etc.)

La final elevii au concluzionat că s-au aflat în lumea plantelor.

Cortina s-a ridicat din nou. Urma să se viziteze „lumea animalelor”. Aici, în vase transparente se aflau, în dezordine, pui, peşti, iepuri, albine, furnici, porumbei, papagali, pisică, broaşte, căţel etc.

Elevii au fost solicitaţi să citească etichetele şi să constate dacă exponatele sunt aşezate la locurile lor. Au citit, au constatat dezordinea şi, în perechi, au fost invitaţi invitaţi să organizeze expoziţia, au motivat de ce a fost nevoie de unele modificări.

Au fost invitaţi, după rezolvarea sarcinilor, să privească în jur şi să observe dacă plantele ofilite sau animalele flămânde ar putea constitui puncte de atracţie pentru vizitatorii de faţă. Au răspuns negativ şi, pe echipe, ca la început, au primit sarcini ce necesitau rezolvarea unor situaţii problematice:

Astfel:

  • grupa 1 – să spele fructele alegănd între apă cu detergent şi cu apă curată;
  • grupa 2 – să hrănească puii alegînd între flori şi boabe;
  • grupa 3 – să ude plantele alegînd între cafea şi apă curată;
  • grupa 4 – să şteargă frunzele alegînd între cârpe curate şi bureţi murdari;
  • grupa 5 – să răsădească flori cu şi fără rădăcină;
  • grupa 6 – să planteze în vasul pentru livadă alegînd între un pui de brad şi un pui de nuc.

După distribuirea sarcinilor, deoarece unii rămăseseră contrariaţi, li s-a cerut să explice de ce anumite lucruri nu pot fi făcute şi ce ar putea face în schimb. S-au orientat repede, au a gumentat şi au găsit soluţii pentru o rezolvare corectă a situaţiilor-problemă.

Astfel:

  • florile fără rădăcină le-au pus în vază;
  • cu bureţii au şters tabla (după spălare);
  • puii i-au hrănit cu boabe, iar florile de soc le-au pus la albine;
  • plantele le-au udat cu apă curată;
  • pisica au hrănit-o cu lapte;
  • căţelul a primit o porţie de os proaspăt.

Când totul a fost pus la loc, au intervenit copiii din grupul celor ce aveau ca sarcină să cureţe locul. Cu şorţuleţe în faţă şi mănuşi de protecţie au făcut curat în aplauzele musafirilor. S-au stabilit apoi câteva reguli de igienă, extrase din activităţile desfăşurate şi s-au dat câteva sfaturi pentru protejarea mediului.

Prin întrebări clare elevii au scos în evidenţă faptul că ei, ca oameni au intervenit în reorganizarea mediului în care aveau să intre invitaţii.

S-a evidenţiat rolul important al omului în mediul pe care are dreptul să-l modifice dar şi datoria să-l păstreze.

S-a concluzionat că lumea vie cuprinde plante, animale şi oameni, apoi invitaţii au putut vizita expoziţia şi au putut trage concluzii despre elevul pe care şi l-au ales pentru observare. În faţa tuturor copiii au primit felicitări, au fost apreciaţi cu calificative maxime şi aplauze.

În concluzie se poate afirma că antrenând elevii în funcţie de trebuinţe, interese şi aptitudini, motivându-i prin felul în care se stabilesc situaţiile de învăţare, valorificând experienţele lor cognitive, considerându-i participanţi la propria formare, centrînd activitatea pe aceştia, putem desfăşura un act didactic de calitatea superioară fără teama că am depăşit programa şcolară sau că am supraîncărcat elevii. Un curriculum extins oferă libertatea de a cutreiera prin ştiinţă şi de a implica elevii în realizarea unor lucruri deosebite.

Bibliografie:

  1. Iucu Romică – „Instruirea şcolară”, Ed. Polirom, Iasi, 2001
  2. Jingă Ioan – „Învăţarea eficientă”, Ed. Editis, Bucuresti, 1994
  3. Stanciu Mihai – „Reforma conţinuturilor învăţământului”, Ed. Polirom, Iasi, 1999
0 Comments